Carte: Seth Godin - The Dip
Pe zborul de intoarcere dintr-o mini-vacanta am citit unul din eseurile lui Seth Godin - The Dip: A Little Book That Teaches You When to Quit (and When to Stick).
Cea mai mare parte a cartii se invarte in jurul ideii de "Dip" - o curba a eficientei care poate modela evolutia oricarui proiect personal, de la invatarea unei limbi straine si pana la intreaga cariera profesionala.
Inceputul oricarui proiect este extrem de interesant, progresele sunt vizibile, dupa care urmeaza "adancitura" - o etapa lunga si istovitoare in care totul devine din ce in ce mai anost, neinteresant, iar eforturile suplimentare par sa duca doar la o crestere infima in performanta.
Cei care au rabdarea si perseverenta necesara sa treaca peste aceasta etapa sunt cei "alesi", cei care mai tarziu vor deveni cei mai buni in lumea lor - virtuosi intr-ale muzicii, sportivi de elita, directori de companii transnationale sau chirurgi faimosi.
Aceasta adancitura, "the dip" este asemuita cu mijlocul unui maraton - in care euforia startului a devenit o amintire vaga, iar linia de sosire nu pare sa se apropie. Este momentul in care, descurajati, multi renunta. Iar cei care au rabdarea si perseverenta sa parcurga acei kilometri ce par in van sunt cei care vor culege medalia la linia de sosire.
Sfatul lui Godin este simplu: daca crezi ca exista o sansa sa renunti, atunci renunta de la bun inceput, si pastreaza-ti eforturile pentru o cursa pe care o poti castiga. Renuntant la a investi in domeniile in care nu poti fi cel mai bun, iti vei putea canaliza eforturile catre un domeniu in care poti fi cel mai bun.
Majoritatea ideilor prezentate in carte sunt evidente, iata doua dintre ele care mi-au captat oarecum atentia:
Cea mai mare parte a cartii se invarte in jurul ideii de "Dip" - o curba a eficientei care poate modela evolutia oricarui proiect personal, de la invatarea unei limbi straine si pana la intreaga cariera profesionala.
Inceputul oricarui proiect este extrem de interesant, progresele sunt vizibile, dupa care urmeaza "adancitura" - o etapa lunga si istovitoare in care totul devine din ce in ce mai anost, neinteresant, iar eforturile suplimentare par sa duca doar la o crestere infima in performanta.
Cei care au rabdarea si perseverenta necesara sa treaca peste aceasta etapa sunt cei "alesi", cei care mai tarziu vor deveni cei mai buni in lumea lor - virtuosi intr-ale muzicii, sportivi de elita, directori de companii transnationale sau chirurgi faimosi.
Aceasta adancitura, "the dip" este asemuita cu mijlocul unui maraton - in care euforia startului a devenit o amintire vaga, iar linia de sosire nu pare sa se apropie. Este momentul in care, descurajati, multi renunta. Iar cei care au rabdarea si perseverenta sa parcurga acei kilometri ce par in van sunt cei care vor culege medalia la linia de sosire.
Sfatul lui Godin este simplu: daca crezi ca exista o sansa sa renunti, atunci renunta de la bun inceput, si pastreaza-ti eforturile pentru o cursa pe care o poti castiga. Renuntant la a investi in domeniile in care nu poti fi cel mai bun, iti vei putea canaliza eforturile catre un domeniu in care poti fi cel mai bun.
Majoritatea ideilor prezentate in carte sunt evidente, iata doua dintre ele care mi-au captat oarecum atentia:
- curba de mai sus este o ocazie extraordinara de a te distanta de turma; in loc sa te plangi ca este greu, spera ca va fi si mai greu - suficient de greu ca toti ceilalti sa renunte iar tu sa devii erou :-)
- scopul suprem in viata este sa fii cel mai bun, intrucat castigatorul ia totul. Desi ideea e clara, cred ca exista aici destule nuante, incat voi incerca sa dezbat subiectul intr-un post ulterior.
| Tweet this! | Permalink 
RSS 
Email
Treaba cu "scopul suprem in viata este sa fii cel mai bun" pe mine ma scurtcircuiteaza de fiecare data cand citesc carti de management, fie ele The Dip, Purple Cow sau Funky Business. In primul rand, nu inteleg ce inseamna sa fii cel mai bun, pentru ca de obicei, nu se dau prea multe detalii. Bun la ce, cel mai, in comparatie cu ce? Daca esti cel mai bun cu ceilalti, se mai aplica? Acum langa eudaimonie trebuie as pun si "cel mai bun". Astept postul promis.
Posted by
Neagrigore |
July 09, 2008 1:23 AM
Pentru majoritatea joburilor "cel mai bun" e usor de definit, asa ca nelinistile astea metafizice nu au sens. E vorba sa stii sa faci totul legat de domeniul tau, sa stii sa faci bine ce se cauta si e hot acum si sa fii foarte eficient adica sa faci repede si bine chestiile astea.
Pentru low level management care inca are o componenta tehnica foarte puternica legata de profesia de baza, e simplu. Trebuie sa stii sa faci toate cele de mai sus, desi la alt nivel (nu atit sa le faci tu cit sa-i indrumi pe altii sa le faca) la care se adauga management skills.
Abia de la management la nivele mai inalte apar problemele de care spui, dar nici acolo nu e greu de definit. Un manager e intre ciocan si nicovala, si un manager bun trebuie sa fie respectat si sa multumeasca atit pe cei de deasupra cit si pe cei de sub el. Balansul asta e foarte greu si cu cit o faci mai bine cu atit esti mai bun.
Simplu.
Posted by
ovidiu |
July 09, 2008 2:03 PM
Interesant post! M-a facut sa ma gandesc la tot felul de lucruri... :)
Posted by
Alex |
July 09, 2008 9:03 PM
@ ovidiu "scopul suprem in viata" ... mai metafizic de atat nu cred ca gasesti altceva! Nu eu am inceput ;) Liniste/neliniste, intrebarea tot ramane, cel mai bun? si chestia cu "totul" din comentariul tau, tot metafizica cred ca este.
PS nu sunt deloc nelinistit, sunt batran si placid :D
Posted by
Neagrigore |
July 10, 2008 12:59 AM